luni, 10 decembrie 2012

azi nu.

Am intrat intr-o stare de repaus. Nu vreau sa gandesc, sa vad, sa simt nimic. Mi-e dor. Mi-e dor de zambete,de clipe, momente, ochi,oameni, amintiri. Mi-e dor de tot. Mi-e dor sa ma uit in ochii tai, sa ma strangi tare in brate si sa imi spui " nu mai plange, timpul le rezozlva pe toate." Mi-e dor sa rad, sa am atat timp liber incat sa ma gandesc la atatea "cum ar fi daca...". Mi-e dor sa spun "asta e,ce sa-i faci?"
  Uneori imi doresc atat de mult sa fie cineva acolo pentru mine, cineva la care sa ma duc atunci cand vreau sa plang, sa tip si sa dau cu pumnii iar apoi sa rad spunand ca sunt o fraiera, ca maine or sa treaca toate.
  Tu...esti atat de complicat. Esti ca un labirint in care ma pierd, desigur, doar stii ca nu pot sa ma orientez.
Nu pot sa ma orientez nici dupa tine, oricat de mult incerc (si crede-ma ca incerc al dracu' de tare) sa te inteleg, ma depasesti. Mi se taie respiratia cand te privesc. Inchid ochii iar chipul tau e tot ce as vrea sa imi ramana impregnat in minte un infinit de zile.
   Si tu ai suferit si ai crezut in lucruri imposibile. Ti-ai aruncat inima in bratele cuiva care nu a stiut sa fie acolo pentru tine. Ma distrugi, intelegi ce zic? Imi rupi sufletul din mine cand te vad privind in gol,gandindu'te la trecut. As vrea sa pot sa te fac sa uiti. Ma chinui zi de zi. Nu stiu daca reusesc sa iti alin suferinta sau sa mi-o maresc pe a mea. Uneori cred ca ma vrei. Alteori parca tot ce faci e sa ma alungi. Sa ma alungi cat mai departe.
  Ma agat mereu de atatea sperante inutile...de zambete, priviri si cuvinte... Intelegi ca am obosit? Am obosit sa alerg, sa lupt, am obosit sa fiu asa...
  Mi-e dor. Si doare.

Imi lipsesti...

N-am mai scris de mult. Am tot evitat sa scriu. Nu imi gaseam locul, rostul, nu intelegeam cine sunt si incotro ma indrept. Nici acum nu inteleg.
 A trecut un an. Maine implinesc 21 de ani si nu mi-am gasit rostul in viata. Ma macina anumite idei, ma consum din ce in ce mai mult si ma intreb oare ce o sa se aleaga de viata mea. A fost un an groaznic. Am pierdut mai mult decat am castigat. Am pierdut una din cele mai iubite fiinte din viata mea. Pe 23 noiembrie bunicul a murit. Am realizat ca moartea nu vine cand vrei, vine exact cand nici prin gand nu iti trece ce te asteapta. Am trait zile de cosmar. Probabil moartea lui o sa ma marcheze pe viata. Niciun cuvant nu poate explica cum ma simt in ultimul timp. As fi vrut sa fie langa mine de ziua mea, as fi vrut sa treaca anii si sa ma vada cum cresc, cum imi intemeiez o familie si cum vin cu nepotii la el. Asta isi dorea cel mai mult.
 In fiecare colt al casei i se simte lipsa. De fiecare data cand ma duc acasa si nu il vad realizez ca nu mai e...starea mea de soc inca nu trece. Imi lipsesti! Ne lipsesti! Anul asta sarbatorile sunt triste.



                                                                                                              R.I.P.

Despre mine

Fotografia mea
Traiesc. Sau cel putin asa ma amagesc zi de zi. Iubesc, pacat ca decat eu.

Arhivă blog